Eu şi ceilalţi: ianuarie 2010

Economie internaţională

GLOBALIZAREA ECONOMIEI MONDIALE
GLOBALIZAREA reprezintă cel mai important proces economic care a marcat sfârşitul de secol şi de mileniu.
GLOBALIZAREA reprezintă, în esență, procesul de întrepătrundere tot mai accentuată între economiile naţionale, de realizare a unei pieţe de dimensiuni mondiale.
GLOBALIZAREA poate fi definită ca fiind:
- "un proces de mare amploare, de integrare la nivel planetar a fluxurilor materiale (atât cele de resurse energetice, materii prime şi materiale, cât şi cele de produse finite, financiare, monetare), în cadrul unor pieţe specializate, de mari dimensiuni; de liberalizare în toate sensurile a fluxurilor de persoane şi populaţii, fără a mai întâmpina restricţii de nici o natură şi sub nici un pretext; democratizarea fluxurilor de informaţii, inclusiv de informaţii ştiinţifice şi tehnologice, la care să se asigure un acces mai uşor şi mai puţin costisitor tuturor ţărilor lumii, ca la un patrimoniu comun al umanităţii; în paralel cu procesul de integrare politică în structuri flexibile, care să nu aducă atingere caracterului specific naţional, în climatul mondial de securitate garantat de ONU". Zainea Eugen – Globalizarea - șansă sau blestem (2000)
- creşterea integrării economiilor naţionale prin comerţ, finanţe, tehnologie şi circulaţia forţei de muncă, toate fiind posibile prin abolirea barierelor construite de guverne;
- proces complex de dimensiuni multiple, de manifestări contradictorii, care diseminează la nivel planetar tipul de producţie şi de consum specific capitalismului, liberalizarea schimburilor comerciale, intensificarea procesului investiţional şi creşterea importanţei fluxurilor de capital pentru competiţia internaţională;
- creşterea tranzacţiilor internaţionale pe pieţele de bunuri, servicii şi anumiţi factori de producţie, precum şi dezvoltarea unor instituţii dincolo de barierele naţionale;

DIMENSIUNI ALE GLOBALIZĂRII

- Dimensiunea ECONOMICĂ.
- Dimensiunea CULTURALĂ.
- Dimensiunea ECOLOGICĂ.

DIMENSIUNEA ECONOMICĂ
Dimensiunea economică a procesului de globalizare este cea mai relevantă sub aspectul amplitudinii și trăsăturilor procesului, în ansamblu.

Globalizarea economică se caracterizează prin:
- integrare;
- interdependențe de tipul rețelelor.

Printre factorii favorizanţi care au contribuit la amplificarea globalizării economice se numără:
- extinderea liberalizării fluxurilor internaţionale de mărfuri, servicii, capital şi forţă de muncă;
- amplificarea progresului tehnologic;
- schimbările politice.

DIMENSIUNEA CULTURALĂ
Specialiştii apreciază că pentru cultura de tip global sunt responsabile corporaţiile transnaţionale, care tind să suprapună, din ce în ce mai mult, peste specificul naţional simboluri precum: Coca Cola, Mc’Donald’s, Mattel, Pampers, Levi’s etc.
Riscul indus de cultura globală vizează dispariţia varietăţii şi a specificului de viaţă la nivel național. Totul se transformă într-o afacere privită în oglindă la nivel internațional și mondial.
Uniformizarea se realizează, în mare măsură, utilizându-se noua tehnologie a informației: telecomunicațiile, emisiile prin satelit, internetul etc. Prin intermediul mijloacelor mass-media, prin care se promovează, în mod agresiv, modele culturale de referinţă, se induce la nivel mondial dorinţa de a imita simbolurile de ultimă modă ale unei culturi fără valoare.

DIMENSIUNEA ECOLOGICĂ
Dimensiunea ecologică a globalizării invocă măsuri globale de monitorizare și soluționale a problemelor actuale induse de distrugerea mediului înconjurător.
Protecția mediului înconjurător și dezvoltarea durabilă sunt concepte asociate problemelor globale ale contemporaneității.

Conceptul DEZVOLTĂRII DURABILE (dezvoltare care să satisfacă necesităţile prezente, fără să compromită cerinţele generaţiilor viitoare) a fost lansat ca fiind singura alternativă la genocidul ecologic generat de ritmurile accelerate ale creşterii economice necontrolate, cu ocazia Conferinţei Naţiunilor Unite pentru Mediu Înconjurător şi Dezvoltare din 1992, desfăşurată la Rio de Janeiro, în Brazilia.

COORDONATE SPECIFICE PROCESULUI DE GLOBALIZARE A ECONOMIEI MONDIALE
În concordanță cu importanța dimensiunii economice a globalizării, se disting următoarele coordonate specifice acestui proces:
- extinderea fluxurilor internaţionale de comerţ cu mărfuri şi servicii, a fluxurilor de capital şi a celor de persoane;
- transnaţionalizarea întreprinderilor;
-accentuarea integrării pieţelor internaționale.

EXTINDEREA LIBERALIZĂRII FLUXURILOR INTERNAŢIONALE
Extinderea liberalizării fluxurilor internaționale a fost rezultatul a cel puţin două tendinţe:
- Liberalizarea fluxurilor externe.
- Dereglementarea.

EXTINDEREA FLUXURILOR INTERNAŢIONALE DE COMERŢ CU MĂRFURI ŞI SERVICII

Astăzi este pe deplin recunoscut rolul comerţului internaţional de accelerator al creşterii economice globale.
Acest fapt este rezultatul incontestabil al activității susținte a OMC.
Misiunea OMC constă în liberalizarea întemeiată pe reguli stricte a comerțului internațional.

EXTINDEREA FLUXURILOR INTERNAŢIONALE DE COMERŢ CU MĂRFURI ŞI SERVICII

Dinamica exportului mondial cu bunuri și servicii, în perioada 2000-2008
2008
Mld. USD Creşteri medii anuale (%)
2000-2008 2004 2005 2006 2007 2008
Bunuri 15775 12 22 14 16 16 15
Servicii
comerciale 3730 12 10 11 13 19 11

EXTINDEREA FLUXURILOR INTERNAŢIONALE DE COMERŢ CU MĂRFURI ŞI SERVICII
Dinamica exportului mondial, în anii 1998-2008
Indici anuali (anul precedent = 100%)

EXTINDEREA FLUXURILOR INTERNAŢIONALE DE CAPITAL
Fluxurile internaţionale de capital au însoţit fluxurile comerciale, participând activ la creşterea economiei mondiale prin investiţii sau împrumuturi externe de capital şi generând tranzacţii pe diferite termene.

TRANSNAȚIONALIZAREA
Trăsătura de bază a globalizării rezidă în faptul că mărfurile, serviciile, capitalul, munca şi ideile sunt transferate pe plan internaţional prin intermediul firmelor (STN).
Societăţile transnaţionale constituie cea mai importantă forţă de determinare şi de promovare a interdependenţelor mondiale.
Fiecare societate transnaţională are drept scop final să devină o firmă globală care să manufactureze produse globale.
Adevărata forţă promotoare a globalizării este SOCIETATEA TRANSNAŢIONALĂ.
ACCENTUAREA INTEGRĂRII PIEŢELOR MONDIALE
Procesul de globalizare se diferențiază de procesul de internaționalizare prin integrarea piețelor la nivel global.
Globalizarea pieţelor se identifică în:
- omogenizarea, pe anumite segmente de cerere, a preferinţelor consumatorilor;
- pătrunderea STN pe pieţele naţionale şi atragerea acestora în reţelele globale.
La baza integrării piețelor stau ISD și alianțele pe criterii tehnologice.

ASPECTE POZITIVE ŞI NEGATIVE PRIVIND GLOBALIZAREA

AVANTAJE:
- lărgirea pieţelor de desfacere pentru produsele şi serviciile oferite de firme;
- obţinerea unor efecte pozitive din utilizarea selectivă a resurselor globului;
- realizarea unor producţii de masă ieftine şi de bună calitate, prin concentrarea producţiei la firmele globale;
- creşterea potenţialului competiţional faţă de celelalte firme.

DEZAVANTAJE:
- adâncirea inegalităților;
- accentuarea sărăciei;
- pierderea suveranităţii şi a puterii decizionale a statelor-naţiune.
În concluzie, globalizarea economică poate genera satisfacţii pentru cei ce reuşesc s-o abordeze în folosul lor şi nemulţumiri pentru cei aparent marginalizaţi în cadrul acestui proces.

INTEGRARE ECONOMICĂ LA NIVEL REGIONAL

REGIONALIZAREA reprezintă procesul realizării unor aranjamente comerciale regionale cu grade diferite de integrare

Regionalizarea economică poate îmbrăca două forme:
- cooperarea regională informală, realizată prin procese economice autonome care conduc la creşterea gradului de interdependenţă în cadrul unei regiuni geografice în comparaţie cu restul lumii;
- cooperare regională instituţională, realizată prin intermediul organizaţiilor regionale create în acest scop.

PROCESUL DE REGIONALIZARE se concretizează prin crearea unor BLOCURI ECONOMICE structurate pe ideile de coeziune, unitate şi solidaritate.

Blocurile economice devin funcționale în următoarele condiții:
- un nivel similar al PIB-ului per capita;
- proximității geografice;
- regim comercial similar sau compatibil;
- disponibilitate în adoptarea unor reglementări politice și economice la nivel regional.

Pe plan internațional s-au înregistrat două valuri de integrare economică regională:
Primul val de regionalizare a debutat la începutul anilor ’50. Procesul de integrare economica a fost singurul care a înregistrat succes.

Al doilea val de regionalizare a debutat la mijlocul anilor ’80. În perioada 1984-1994 s-au încheiat 109 acorduri regionale.

În prezent, procesele integraționiste au căpătat un nou impuls și noi dimensiuni.

CAUZELE INTEGRĂRII ECONOMICE
În principal, cauzele integrării economice au fost:

1. Desfăşurarea in ritm accelerat a revoluţiei tehnico-
stiinţifice contemporane.

2. Concurenţa acerbă pe plan naţional care a condus la
creşterea gradului de concentrare a producţiei şi a capitalului.

3. Dezvoltarea rapidă a S.U.A. şi Japoniei.

4. Necesitatea promovării în comun, de către grupuri de state, a celor mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii moderne.

5. Apariţia şi dezvoltarea unor firme multinaţionale, care prin activitatea lor depăşesc graniţele naţionale.

6. Dorinţa statelor dezvoltate de a menţine şi lărgi relaţiile economice cu fostele ţări coloniale, devenite independente.

7. Cauze politice.

FORME DE INTEGRARE ECONOMICĂ REGIONALĂ
La nivelul economiei mondiale există mai multe tipuri de integrare economică interstatală:
1. Zona de liber schimb.
2. Uniunea vamală.
3. Piața comună
4. Uniunea economică.
5. Uniunea economică şi monetară.
6. Uniunea socială şi politică.

ZONA DE LIBER SCHIMB constă în reducerea parţială sau totală a măsurilor protecţioniste asupra schimburilor comerciale între ţările semnatare cu menținerea unei politici comerciale proprii fiecărei țări față de teri. UNIUNEA VAMALĂ este o organizaţie economică interstatală care promovează principiul liberului schimb parţial, sau integral şi presupune ca ţările membre să-şi armonizeze legislaţia vamală şi să adopte tarife vamale comune în raport cu terții.
UNIUNEA VAMALĂ presupune taxe vamale externe comune şi o politică comercială comună sub toate aspectele.
PIAŢA COMUNĂ extinde dispoziţiile uniunii vamale în domeniul schimburilor şi la nivelul factorilor de producţie.

PIAŢA COMUNĂ presupune mişcarea liberă a factorilor de producţie: bunuri, servicii, capital, forță de muncă.

În cazul pieţei comune se combină reglementările comune cu cele naţionale.

UNIUNEA ECONOMICĂ presupune realizarea unei PIEȚE UNICE, respectiv, adoptarea de către o piaţă comună a unor măsuri de coordonare şi chiar de unificare a politicilor economice generale sau sectoriale, paralel cu regularizarea politicilor de coordonare a pieţelor mărfurilor şi factorilor de producţie.
UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ reprezintă o uniune economică în care monedele naţionale ale statelor membre sunt înlocuite cu o monedă comună. În plus, are loc unificarea politicilor monetare şi bugetare.
UNIUNEA SOCIALĂ ŞI POLITICĂ reprezintă o uniune economică şi monetară care pune în aplicare şi norme de politică socială comună (ex: protecţia socială).

Integrarea socială și politică reprezintă obiectul final al integrării economice, deschizând noi posibilităţi de progres social şi economic.
ZONE DE INTEGRARE REGIONALĂ EXISTENTE LA NIVEL MONDIAL
- zona europeană;
- zona americană;
- zona asiatică.
La acestea, se adaugă, într-o oarecare măsură, zona africană.

ZONA EUROPEANĂ
La nivelul continentului european există următoarele blocuri economice:
- Uniunea Europeană (UE).
- Asociația Europeană a Liberului Schimb (AELS).
- Acordul Central European de Liber Schimb (CEFTA).
- Spaţiul Economic European (SEE).
- Comunitatea Statelor Independente (CSI).

AMERICA DE NORD
Acordul de Comerț Liber al Americii de Nord (NAFTA), cea mai importantă grupare economică existentă pe continentul nord american, a luat ființă la inițiativa Statelor Unite ale Americii.

AMERICA LATINĂ ȘI CARAIBE
Cele mai reprezentative grupări integraționiste din America Latină și Caraibe sunt:
- Piaţa Comună a Americii de Sud (MERCOSUR).
- Piaţa Comună a Caraibelor (CARICOM).

ZONA ASIATICĂ
Cele mai importante grupări regionale din Asia sunt:
- Asociaţia Naţiunilor din Sud-Estul Asiei (ASEAN).
- Conferinţa pentru Cooperare Economică Asia-Pacific (APEC).

ZONA AFRICANĂ
Procesul de integrare economică înregistrează cele mai scăzute performanţe pe continentul african.
Continentul african este gazda a 14 grupări economice regionale, cea mai importantă fiind Uniunea Arabă Magrebiană (AMU), cu 5 membri (Maroc, Algeria, Tunisia, Libia, Mauritania).

ZONA AUSTRALIA ȘI NOUA ZEELANDĂ
Australia and New Zealand Closer Economic Relationship (CER) a fost înființat la 1 ianuarie 1983 și a înlocuit acordul de liber schimb care funcționa între cele două state.

SISTEMUL ECONOMIEI MONDIALE

CONCEPTUL DE ECONOMIE MONDIALĂ
Economia mondială reprezintă acel stadiu al schimbului reciproc de activităţi, când este implicată majoritatea agenţilor economici de pe glob.

TRĂSĂTURI CARACTERISTICE ECONOMIEI MONDIALE
Celulele de bază ale economiei mondiale sunt, încă, economiile naţionale. Economia mondială este expresia unui sistem de interdependenţe. În cadrul economiei mondiale, se remarcă o alternare a fazelor de expansiune cu cele de recesiune. Economia mondială este eterogenă. Între diferitele sale zone se menţin decalaje datorită dezvoltării inegale.

COMPONENTELE SISTEMULUI ECONOMIEI MONDIALE
Economia mondială reprezintă un sistem alcătuit din:
1. Componente fundamentale:
economiile naţionale;
societăţile transnaţionale;
organizaţiile economice interstatale.

2. Elemente derivate (de conexiune):
diviziunea mondială a muncii;
relaţiile economice internaţionale;
piaţa mondială.

ECONOMIA NAŢIONALĂ
Economia naţională se defineşte ca o entitate rezultată din dezvoltarea schimbului reciproc de activităţi între membrii unei comunităţi umane, pe ansamblul teritoriului unui stat naţional.

TIPOLOGIA ECONOMIILOR NAȚIONALE
1. După nivelul de dezvoltare, în lume există:
țări dezvoltate (industriale și superindustriale);
țări în dezvoltare;
țări subdezvoltate.

2. După structură, există:
țări industriale;
țări agrar-industriale;
țări industrial-agrare;
țări agrare.

3. După potențial, se cunosc:
țări cu economii naționale mari și foarte mari;
țări cu economii naționale mijlocii;
țări cu economii naționale mici.

4. După participarea la circuitul
economic mondial, sunt:
țări mari exportatoare (importatoare);
țări creditoare (debitoare);
țări investitoare (beneficiare de investiții).

SOCIETĂŢILE TRANSNAŢIONALE
O societate transnaţională este o firmă care şi-a extins activitatea economico-financiară dincolo de graniţele ţării de origine.
O societate transnaţională alcătuieşte un vast ansamblu la scară internaţională, format dintr-o societate principală - firma mamă şi un număr de filiale/sucursale.

ORGANIZAŢIILE ECONOMICE INTERSTATALE
Organizaţiile economice interstatale au luat fiinţă ca o încercare de răspuns la diferitele probleme cu care statele lumii s-au confruntat pe parcursul timpului.
Organizaţiile interstatale cu vocaţie universală au luat ființă atunci când statele lumii au fost confruntate cu probleme globale, de interes general, a căror rezolvare impunea cooperarea întregii comunităţi internaţionale (ONU).

DIVIZIUNEA MONDIALĂ A MUNCII
Diviziunea mondială a muncii reprezintă expresia sintetică a tendinţelor de specializare a agenţilor economici în vederea participării la circuitul economic mondial.

RELAŢIILE ECONOMICE INTERNAŢIONALE
Relaţiile economice internaţionale reprezintă legăturile dintre economiile naţionale, dintre agenţii (operatorii) economici de pe glob, legături care se formează în virtutea diviziunii mondiale a muncii.

PIAŢA MONDIALĂ
Piaţa mondială reprezintă ansamblul tranzacţiilor care au loc între agenţii economici de pe întreg globul pământesc.

ORDINEA ECONOMICĂ MONDIALĂ
Ordinea economică mondială reprezintă modul de dispunere şi de organizare, în timp şi spaţiu, a elementelor economiei mondiale.

ŢĂRI DEZVOLTATE ȘI ȚĂRI ÎN DEZVOLTARE ÎN ECONOMIA MONDIALĂ
Din punct de vedere al dezvoltării, țările se grupează în:

Țări în dezvoltare.
ȚĂRILE DEZVOLTATE
Ţările dezvoltate sunt grupate în Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) cu sediul la Paris, înființată în anul 1961.

În rândul ţărilor dezvoltate, cu economie de piaţă, sunt incluse oficial 30 de state. Cele mai multe sunt ţări europene, respectiv 23. Restul ţărilor dezvoltate se repartizează geografic astfel: SUA şi Canada în America de Nord, Japonia şi Coreea de Sud în Asia, Australia şi Noua Zeelandă în Oceania şi Mexic în America Latină (Raportul Anual OCDE).
In prezent, OCDE a initiat discutii cu cinci state, respectiv: Chile, Estonia, Israel, Rusia si Slovenia, în vederea includerii acestora în cadrul acestei organizatii.
Scopul OCDE este acela de a formula, coordona şi promova politici destinate să încurajeze creşterea economică şi să menţină stabilitatea financiară a ţărilor membre.
Totodată, OCDE stimulează şi armonizează eforturile membrilor săi pentru acordarea de asistenţă financiară şi tehnică ţărilor în curs de dezvoltare.
De asemenea, OCDE este preocupată de stimularea comerţului internaţional pe baze nediscriminatorii.
Grupul celor 7 al marilor puteri industrializate este format din: Statele Unite ale Americii, Japonia, Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia şi Canada.
Din luna iunie a anului 2002, în grupul marilor ţări industrializate a fost inclusă şi Rusia trecându-se, astfel, la Grupul celor 8.
În prezent, se înregistrează tendința ca funcțiile acestui grup de state să fie preluate de Grupul celor 20.
Scopul urmărit de membrii Grupului celor 7(8) este coordonarea politicilor macroeconomice şi, în mod special, a politicilor ratelor de schimb între ţările membre.
Ţările membre ale Grupului celor 7 (8) sunt cele mai puternice ţări din lume, ele fiind acelea care determină raportul de forţe pe plan internaţional, ordinea economică mondială.

ȚĂRILE ÎN DEZVOLTARE
Ţările în dezvoltare formează majoritatea ţărilor lumii, cuprind 77% din populația globului pământesc, dar contribuie cu doar 15% la formarea venitului mondial. Grupul țărilor în dezvoltare este foarte eterogen, alături de țări foarte sărace, se întâlnesc țări mult mai bogate care acced la statutul de țară dezvoltată.

Trăsături comune țărilor în dezvoltare:

Nivelul scăzut al venitului pe locuitor.
Procentul scăzut de angajare a forței de muncă țn industria prelucrătoare.
Productivitatea scăzută în toate sectoarele, în primul rând în agricultură.
Exportul orientat, în cea mai mare măsură, pe produse primare etc.
Diferențe esențiale între țările în dezvoltare:

Țări intens populate sau nu.
Țări cu suprafață geografică mare sau nu.
Țări care au fost colonii (cele mai multe) sau nu.
Țări democratice sau țări cu regimuri totalitare, cele mai multe dintre țările în dezvoltare, situându-se, însă, undeva între aceste două categorii.
Țări cu creșteri economice rapide sau dimpotrivă.
Țări în dezvoltare care au înregistrat, în ultimele decenii, realizări importante în domeniul modernizării și creșterii performanțelor economice și țări în dezvoltare care au regresat economic.
Din punct de vedere geografic, țările în dezvoltare sunt grupate în șase regiuni:
Asia de Est și Pacific (24 de țări).
Europa și Asia Centrală (27 de țări).
America Latină și Caraibe (32 de țări).
Orientul Mijlociu și Africa de Nord (14 de țări).
Asia de Sud (8 țări).
Africa subsahariană (48 de țări)
Diversitatea condiţiilor existente în ţările în dezvoltare face imposibilă existenţa unei strategii unice de dezvoltare economică, care să aibă succes în toate aceste state.

În ultimele decenii au fost aplicate mai multe strategii alternative.
1. Industrie sau agricultură

Odată cu câştigarea independenţei, multe din ţările în dezvoltare si-au manifestat opţiunea pentru o strategie de dezvoltare bazată pe industrializare care, în cele mai multe dintre cazuri, nu a avut succesul scontat.

În aceste condiţii, multe ţări în dezvoltare s-au reorientat spre strategiile bazate pe dezvoltarea agriculturii care, deşi în unele cazuri foarte costisitoare, au adus şi numeroase beneficii.

În concluzie, pentru a asigura dezvoltarea economică a unei ţări, se impune o abordare duală a procesului de dezvoltare.

2. Substituirea importurilor sau promovarea exporturilor

Având în vedere structura schimburilor comerciale ale acestor ţări (importuri de bunuri industriale şi exporturi de produse agricole şi minerale) şi raportul de preţuri între produsele exportate şi cele importate, ţările în dezvoltare s-au orientat, iniţial, spre substituirea importurilor.
Acţiunile guvernamentale, tarifele vamale, contingentările şi subvenţionarea importurilor de maşini şi utilaje au avut scopul de a încuraja dezvoltarea unor noi industrii. În ciuda tuturor facilităţilor şi a sprijinului acordat, această strategie a eşuat aproape în toate ţările în care a fost aplicată.
3. Planificare centralizată sau economie de piaţă liberă

Teoretic, planificarea are un rol important în coordonarea activităţilor economice, dar eşecul ţărilor care au mizat pe strategii de dezvoltare bazate pe o planificare puternic centralizată au determinat multe din ţările în dezvoltare să se orienteze spre o economie de piaţă.

Guvernele ţărilor în dezvoltare sunt cele care trebuie ți pot să determine în ce situaţii planificarea este preferabilă economiei de piaţă şi invers.
Asistenţa financiară externă pentru dezvoltare a apărut ca o expresie a extinderii şi adâncirii continue a cooperării economice dintre toate statele lumii, a preocupării comunităţii internaţionale pentru lichidarea urmărilor subdezvoltării în țările în dezvoltare.
O trăsătură importantă a ţărilor în dezvoltare constă în faptul că ele se sprijină în mare măsură pe intrările de capital străin pentru finanţarea investiţiilor interne.
Structura fluxurilor financiare către ţările în dezvoltare

Fluxurile în condiţii de favoare:

A. Ajutor public pentru dezvoltare
bilateral
Multilateral

B. Donaţii private

Resurse furnizate în condiţii de piaţă:

A. Din sectorul public
bilaterale
credite la export
alte fluxuri publice
Multilaterale

B. Din sectorul privat
investiţii directe şi de portofoliu
împrumuturi bancare
obligaţiuni
La nivelul resurselor furnizate în condiţii de piaţă se constată creşterea rapidă a importanţei împrumuturilor acordate de băncile comerciale trans-naţionale. Acest fenomen se află la baza declanşării crizei datoriei externe a ţărilor în dezvoltare.
Investiţiile directe externe de capital fac parte din categoria fluxurilor financiare necreatoare de datorie. Ele reprezintă, în prezent, principala sursă de finanţare internaţională a ţărilor în dezvoltare şi în tranziţie.

În majoritatea cazurilor, aceste investiţii urmăresc exploatarea unei resurse locale, abundente sau avantajoase, în vederea satisfacerii cererii de pe piaţa mondială şi a obţinerii unui profit.
Tot din categoria resurselor externe acordate ţărilor în dezvoltare, în condiţii de piaţă fac parte şi Creditele la export.

Scopul lor nu este stimularea ţărilor sărace, ci promovarea exporturilor ţărilor bogate. În general, dobânzile percepute pentru astfel de credite sunt superioare dobânzilor practicate pe piaţă, în plus, ţările în dezvoltare se văd obligate să plătească pentru echipamentele importate preţuri care, de multe ori, depăşesc preţurile mondiale.
Emiterea de obligaţiuni, această formă de împrumut pe pieţele internaţionale de capital, este foarte puţin utilizată, ţările în dezvoltare nefiind considerate suficient de solvabile pe piaţa obligaţiunilor pentru a putea efectua plasamente importante. Totuşi, emisiunile de obligaţiuni reprezintă un sistem de finanţare a dezvoltării preferabil împrumuturilor bancare, corespunzând în măsură mai mare nevoilor de finanţare pe termen mediu şi lung.
Ţările în dezvoltare se împrumută adeseori la Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi la Banca Mondială (BM), precum şi de la guvernele altor ţări. Astfel de împrumuturi se fac la dobânzi sub nivelul pieţei.
Finanţările financiare mai pot fi grupate în:

finanţări financiare, care se rambursează împreună cu dobânda, indiferent de starea economică a ţării care s-a împrumutat, cum sunt: creditele bancare, obligaţiunile şi împrumuturile oficiale;

finanţări nefinanciare, respectiv investiţii de portofoliu sau investiţii directe, care se recuperează în funcţie de randamentul investiţiei.
Asistenţa financiară externă are două categorii de efecte asupra creşterii economice:

Efect amplificator - generat de utilizarea resurselor externe atrase.
Efect limitativ - produs de diminuarea resurselor interne, ca urmare a rambursării creditelor care au generat efectul amplificator, cât şi a dobânzilor la aceste credite.
În concluzie, se poate spune că numai o parte a fluxurilor de capital către ţările în dezvoltare a prezentat un ajutor financiar efectiv. În cele din urmă s-a produs o inversare a fluxurilor financiare internaţionale, ieşirile nete de capital din ţările în dezvoltare către ţările dezvoltate fiind tot mai evidente.

DATORIA EXTERNĂ A ŢĂRILOR ÎN DEZVOLTARE

Guvernele ţărilor în dezvoltare sunt responsabile pentru rambursarea împrumuturilor sub formă de obligaţiuni, credite bancare sau împrumuturi oficiale. Ele răspund, de asemenea, de rambursarea creditelor financiare care au fost garantate guvernamental.
Datoria oficială plus datoria privată reprezintă gradul total de îndatorare a ţării faţă de exterior.
Serviciul datoriei externe reprezintă datoria de restituit la nivelul unui an, respectiv, rate scadente plus dobânzi.
Volumul datoriei externe este influenţat de rata dobânzii şi cursul de schimb, de regulă al dolarului. Dacă rata dobânzii creşte şi dolarul se apreciază, creşte şi nivelul serviciului datoriei externe.

CARACTERISTICI ALE PROCESULUI DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ
Tranziţia la economia de piaţă, de la economia socialistă, planificată centralizat, a fost impusă, în mod obiectiv, de:

adâncirea crizei economice în toate aceste ţări;
criza relaţiilor economice dintre ele.

Prin transformarea sistemului economic, s-a urmărit, în principal, consolidarea procesului de democratizare politică şi crearea premiselor exercitării drepturilor şi libertăţilor economice individuale care, evident, nu trebuie disociate de responsabilităţile personale şi colective în acest plan.
Procesul de tranziție de la economia centralizată la economia de piață liberă s-a confruntat cu o serie de probleme, printre care:

lipsa experienței în acest tip de proces;
lipsa unor modele de referință;
inexistența unor teorii verificate în practică pentru trecerea de la economia centralizată la economia de piață;
existența unor elemente conjuncturale nefavorabile, printre care cele mai importante s-au concretizat în insuficiența mijloacelor financiare.
Obiectivele fundamentale ale perioadei de tranziţie au vizat:

refacerea structurilor democratice;

refacerea structurilor economiei de piaţă.
Noile structuri şi mecanisme, politice şi economice, create în procesul de tranziţie au determinat repartizarea drepturilor şi obligaţiilor între indivizi şi între grupurile sociale, precum şi repartiţia puterilor, a resurselor şi a veniturilor, în timp ce statul a fost chemat să vegheze, în continuare, la respectarea libertăţilor individuale şi la armonizarea lor.
Scopul final al transformărilor din perioada tranziției l-a constituit creșterea prosperității individuale și colective, menținerea ordinii și păcii sociale, ceea ce nu putea fi îndeplinit fără refacerea sistemului de valori al societăților în cauză, a mentalităților și comportamentelor, valorile morale fiind temelia oricărei construcții politice, economice și sociale durabile în timp.
Cele mai importante sfere în care a fost necesar să se opereze transformări în etapa de tranziţie au fost:
- sistemul politic;
- sistemul economic;
- sistemul relaţiilor externe.

Schimbarea de sistem politic, respectiv trecerea la democraţie a presupus: pluripartitism, alegeri libere şi corecte, constituţie democratică, care să apere drepturile fundamentale ale omului (la viaţă, la exprimare, la proprietate), separaţie strictă a puterilor statului (legislativă, judecătorească şi executivă).

În acelaşi timp, constituirea statului democratic a impus formarea şi funcţionarea instituţiilor corespunzătoare şi adoptarea unei noi legislaţii.

REFORMA ECONOMICĂ
Schimbarea sistemului economic a vizat, în primul rând, reconstruirea unor instituţii şi mecanisme proprii economiilor de piaţă, care au dispărut sau au funcţionat atrofiat în economiile de comandă.

De asemenea, a fost imperios necesară redefinirea rolului statului în economie.
Transformarea sistemică a economiei a impus:
- stabilizarea macroeconomică;
- reforma proprietăţii;
- restructurarea întreprinderilor;
- reforma sistemului bancar;
- dereglementarea preţurilor şi liberalizarea comerţului exterior;
- liberalizarea fluxurilor de investiţii străine de capital;
- crearea unor instituţii de sprijinire a economiei de piaţă (legea proprietăţii, legea contractelor, sistemul de contabilitate etc.);
- instituirea unui sistem de protecţie socială împotriva şomajului şi a sărăciei;
- asistenţă externă.

REZULTATELE PROCESULUI DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ
La două decenii de la declanșarea procesului de tranziție, evaluările acestui proces scot în evidență realizări notabile dar și insuccese.
Procesul de tranziţiei spre democraţie şi economie de piaţă, din ţările central şi est-europene, precum şi din ţările baltice, s-a încheiat cu succes în cele mai multe dintre aceste state, lucru confirmat prin integrarea a 10 state dintre acestea în structurile europene (Uniunea Europeană) şi euroatlantice (NATO).
Încheierea procesului de tranziție, a reprezentat și va reprezenta, acolo unde mai este cazul, o decizie politică ce ține de contextul particular al situației din această regiune a globului.

În perspectiva integrării acestor state în Uniunea Europeană, a fost introdus conceptul de economie de piață funcțională, statut ce, odată acordat, presupunea, în esență, încheierea procesului de tranziție la economia de piață.
Conceptul a fost, încă de la început, destul de vag constituit, dovadă că performanțele țărilor care au primit acest statut nu au fost aceleași.
În afara Uniunii Europene au mai rămas țările din spațiul ex-iugoslav și cele din spațiul ex-sovietic. Pentru aceste țări, aprecierile privind stadiul reformelor sunt, în mare parte, pozitive, dar rămânerile în urmă față de țările care sunt deja membre UE sunt, încă, destul de mari.

FLUXURILE COMERCIALE ŞI FINANCIARE INTERNAŢIONALE

Fluxurile economice mondiale au cunoscut o dinamică accentuat ascendentă în a doua parte a secolului XX şi începutul secolului XXI, fiind direct influenţate de:
- FACTORI DE ORDIN POLITIC.
- FACTORI DE ORDIN ECONOMIC, dintre care cei mai importanți sunt:
o revoluţia ştiinţifico-tehnică;
o adâncirea diviziunii internaţionale a muncii;
o perfecţionarea reţelelor de comunicare etc.
Fluxurile economice mondiale reflectă modificările survenite în raporturile de forţe între statele lumii.

Astăzi, ele reflectă menţinerea unor importante decalaje de dezvoltare economică între ţări şi regiuni, decalaje care influenţează considerabil dinamica şi structura circuitului economic mondial.
COMERȚUL INTERNAȚIONAL cuprinde mișcarea bunurilor și serviciilor dintr-o țară în alta, prin trecerea frontierelor vamale ale țărilor respective.
COMERȚUL INTERNAȚIONAL are două componente:
- Export.
- Import.
Exportul exprimă ieșirea de pe teritoriul vamal al unei țări a mărfurilor și serviciilor. Exportul implică încasări valutare pentru țara exportatoare.

Importul se referă la intrarea pe teritoriul vamal al unei țări a bunurilor și serviciilor din alte țări și implică un efort valutar din partea țării importatoare.

EXPORTUL ȘI IMPORTUL DESEMNEAZĂ, ÎN UNITATEA LOR, COMERȚUL EXTERIOR AL UNEI ȚĂRI.
Comerțul internațional a reflectat și reflectă diviziunea internațională a muncii, exprimând foarte fidel specializarea internațională.
Comerțul internațional reprezintă cel mai cuprinzător flux al circuitului economic mondial.
Practic, toate țările lumii sunt astăzi angajate în circuitul economic mondial prin relații de import și de export.
Fluxurile comerciale internaţionale au o serie de trăsături cu caracter general, care se regăsesc pe toată perioada de evoluţie a comerţului exterior, din momentul în care acesta se transformă într-un flux economic la scară mondială şi până astăzi.

Printre acestea se numără:

COMERŢUL INTERNAŢIONAL ESTE UN FLUX DINAMIC.
Valoarea exporturilor mondiale a crescut permanent cu excepția ultimului an marcat de criza financiară globală.

Ritmul de creștere al exporturilor mondiale a fost superior ritmurilor de creștere economică mondială sau a producției mondiale manufacturate.

DIVERSIFICAREA CONTINUĂ A COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

Structura pe produse a comerţului internaţional se modifică de la o perioadă la alta, în strânsă legătură cu modificările survenite la nivelul diviziunii internaţionale a muncii.
Sub imperiul progresului tehnic și al inovației accentul se pune din ce în ce mai mult, pe produsele manufacturate, mai ales, pe produsele aparţinând tehnologiei de vârf.
Diversitatea comerțului la nivel mondial poate fi exprimată și prin faptul că produsele au devenit, astăzi, sub impactul procesului de globalizare, tot mai internaționale, la realizarea lor participând firme din diverse țări.
Astăzi, peste 70% din comerțul mondial este reprezentat de produsele manufacturate, urmate de combustibili și produse minerale, produse agricole și produse textile.

CREŞTEREA IMPORTANŢEI ŢĂRILOR DEZVOLTATE ÎN COMERŢUL MONDIAL

Întreaga istorie a comerţului modern demonstrează că, în permanenţă, primul loc pe piaţa mondială a fost deţinut de o mare putere industrială.
Primii 10 exportatori (Germania, SUA, China, Japonia, Franța, Olanda, Italia, Marea Britanie, Canada, Belgia) și importatori (SUA, Germania, China, Franța, Marea Britanie, Japonia, Italia, Olanda, Belgia, Canada) ai lumii aparțin țărilor dezvoltate cu excepția Chinei și însumează peste 50% din exporturile și importurile mondiale.

ÎNRĂUTĂŢIREA CONDIŢIILOR ÎN CARE SE REALIZEAZĂ SCHIMBURILE COMERCIALE ÎNTRE ŢĂRILE DEZVOLTATE ŞI CELE ÎN DEZVOLTARE.

Condiţiile în care se realizează schimburile comerciale exprimă relaţiile comerciale între diverse economii naţionale sau grupe de ţări.
Aceste condiţii depind de:
- structura exporturilor şi a importurilor;
- preţurile exporturilor şi a importurilor;
- nivelul productivităţii muncii etc.

În statisticile ONU, acest indicator se calculează ca un raport între indicele valorii unitare a exporturilor şi indicele valorii unitare a importurilor.

ÎNRĂUTĂŢIREA CONDIŢIILOR ÎN CARE SE REALIZEAZĂ SCHIMBURILE COMERCIALE ÎNTRE ŢĂRILE DEZVOLTATE ŞI CELE ÎN DEZVOLTARE.
Aceste condiţii s-au deteriorat continuu în ultimii ani, ceea ce demonstrează existenţa unor schimburi nefavorabile pentru ţările în ale căror exporturi predomină produsele primare.

Cauza acestei evoluţii constă în tendinţa de rămânere în urmă a preţurilor produselor primare, cu excepţia materiilor prime minerale, mai ales a petrolului, în raport cu evoluţia preţurilor produselor manufacturate.

COMERŢUL INTERNAŢIONAL A CUNOSCUT ÎN PERMANENŢĂ ÎNGRĂDIRI DE ORDIN TARIFAR ŞI NETARIFAR
Cu toate că, liberalizarea comerţului internaţional reprezintă, astăzi, o dominantă a economiei mondiale, comerţul exterior al statelor lumii este încă îngrădit de o serie de obstacole tarifare şi, mai ales, netarifare.

TENDINŢE ALE COMERŢULUI INTERNAŢIONAL ÎN ANUL 2009
Fenomenele recesioniste din economia mondială au exercitat o influenţă negativă şi asupra comerţului internaţional.

Experţii FMI prognozează diminuarea creşterii medii anuale a comerţului internaţional la un nivel de 4,1%, în anul 2009.

În același interval de timp, se vor înregistra diferenţieri majore de la un grup de ţări la altul, astfel:

pe ansamblului ţărilor industrializate: comerțul exterior va crește cu 2,5% în anul 2009

în cazul ţărilor în dezvoltare şi al celor emergente: comerțul exterior va crește cu 7,4% în anul 2009.
FLUXURILE INTERNAŢIONALE DE CAPITAL
Fluxurile internaţionale de capital au însoţit fluxurile comerciale, participând activ la creşterea economiei mondiale prin investiţii sau împrumuturi externe de capital.

Totalul intrărilor investiționale în anul 2007, conform datelor publicate în World Investment Report 2008, de UNCTAD, a fost de 1.833 mild. USD, depășind considerabil vârful înregistrat în anul 2000, de 1.411 mld. USD și cu 30% mai mare față de valoarea înregistrată în anul 2006, de 1.306. mld. USD.

Eu şi ceilalţi

marți, 26 ianuarie 2010

Economie Internaţională - complet

luni, 25 ianuarie 2010

Concediu

marți, 5 ianuarie 2010

Examene

luni, 4 ianuarie 2010

La multi ani

Despre mine